Aseara am avut ocazia de a merge la avanpremiera filmului de animatie „Iluzionistul” si doresc sa-i multumesc Inozzei pentru acest cadou minunat.
Desi la inceput am crezut ca filmul e perfect pentru a fi vizionat de sarbatori (o comedioara animata) nu a fost deloc asa, e destul de trist, dar profund, plin de subintelesuri si invataturi.
Iluzionistul e un batran singur, care sustine spectacole de magie prin diverse teatre din lume, dar pentru el devine din ce in ce mai greu sa capteze atentia publicului, care e atras de diversi artisti rock sau cantarete promiscue, asa ca e nevoit sa accepte mai multe compromisuri.
De pe scena marilor teatre ajunge in baruri obscure, unde isi face numarul de magie pentru a castiga cativa banuti, ce il ajuta sa supravietuiasca de la o zi la alta. In Scotia insa, iluzionistul o va intalni pe Alice, care va deveni miracolul lui, motivul lui de a merge mai departe si de a lupta.
Fata nu realizeaza ca „tatal ei adoptiv” nu e un magician adevarat, de aceea ii cere lucruri din ce in ce mai scumpe, iar iluzionistul face eforturi din ce in ce mai mari pentru a achizitiona tot ce isi doreste Alice, deoarece nu vrea sa o dezamageasca, spunandu-i adevarul.
Atat subiectul filmului, cat si animatia propriu-zisa mi-au adus aminte de copilarie, de cate eforturi si sacrificii au facut parintii pentru a ne oferi tot ceea ce doream, pentru a nu suferi. Filmul seamana cu revistele de benzi desenate pe care le citeam cand eram mici, are o poveste extraordinara, din care la final trebuie sa tragem o invatatura.
E un film aproape mut, de aceea nici nu are subtitrare, dar imaginile fac cat o mie de cuvinte. Exista pe parcursul peliculei replici savuroase in engleza sau franceza (filmul e o coproductie Franta-Marea Britanie), dar care nu au nevoie de traducere.
„Iluzionistul” e propus pentru premiile Oscar 2011 la categoria animatie, e un film care merita vazut, un film despre iubire si sacrificiu, dar si despre magie…
